~fotografia din poezie~
noduri
mă leg cu timpul meu de al tău
la mijlocul nostru un nod mare și-un evantai de bucle rebele
ne legănăm sufletele în dulcele cânt”când tic când tac”
doar să se mai evapore din absențe și cerurile gri să-și închidă robinetele de plumb
amarul să-și închidă al său nonstop de picături
nu te văd ca să te ridic nu mă vezi nici dacă mă cobor
în urma noastră doar noduri și-o scară lungă
jumătate-n ceață jumătate-n largul lumii
nu văd capătul nu cobor
doar număr noduri dintr-o dezordine
pe ale tale
pe ale mele
pe-ale universului am încercat când nu puteam s-adorm
aș vrea uneori să facem schimb dar mi-e teamă că firul s-ar putea rupe
și-atunci am cădea pe-o scară lungă până sus
nu de alta dar nu-i momentul potrivit
n-am terminat de numărat și nici de înnodat
ochi de ochiul meu
buze de buza mea
drumuri de talpa mea
și inimi de sufletul meu
cerul toarce frânghii încă
CSL
am fost și-am luat lumină
dintr-o ploaie rece de aprilie
și-am așezat-o în piele
mi-a găsit toate cărările spre interior
și-a curs și încă mai...
dintr-o piatră rostogolită de cine știe câte vremuri
am rupt un singur fir și l-am așezat sub inimă
un fel de baterie pentru vremurile de restriște
am plimbat-o mult prin nervurile palmelor mele și-am dat-o locului apoi...
din florile copacilor fără frunză încărcate de cer
am ascuns-o repede sub straturile de haine
până am ajuns cu ea la miezul trupului și-am lăsat-o
acolo de veghe...
m-am plimbat cu degetul prin materia unui fir de iarbă
mi-am murdărit nițel memoria celulară
când apa când lumina făceau slalom prin amprenta mea
sub pielea gândului e infinitul care stă cu gura căscată
mereu flămând...
dintr-un curcubeu și n-am mai știut apoi de unde să iau pământ
să mă întorc acasă
curgea prin mine și eu prin el
de ziceai că timpul se măsoară în culori
și cu fiecare vârf de secundă
îmi colora interiorul cu o viteză fantastică
vârtej în mijlocul ființei
de nu mai știam unde-mi lăsasem lumea incoloră...
de la păsări și din zborul lor care-mi mâzgâlea retina
pleoapa îmi era doar aripa lor când îmi închideau cerul
cu stolul...
și nu știu cum dar oriunde îmi aruncam privirea
vedeam lumina și din întuneric
dar cel mai frumos a fost când am văzut-o în oameni atunci am ezitat un pic i-am lăsat pe ei să mi-o verse
am stat cu sufletul pâlnie când fericirea de pe chipul lor luneca pe filele aerului ...
am atins cu fitilul jur împrejurul și mi-am aprins trupul ardeam întru fericire când albastrul îmi mai picura din când în când răcoare
în ochii uimiți de atâta lumină într-un final am înțeles că de fapt în ochiul meu se ascundea totul
CSL
transplant de pleoapă
din flori am cules fluturi
și i-am așezat pe ochi
s-au zbătut o vreme până când au devenit rotunzi
pe incolorul meu caleidoscopul îmi aduce înaltul aproape îmi trebuie totuși un tratament pentru răul de înălțime
pe creste e liniște și mă țin de ea pentru început
să nu cad
granița dintre mine și cer nulă
granița dintre cer și suflet inexistentă
prăpăstiile mi se deschid în minte ca o natură moartă
care așteaptă veșnica pomenire
n-aveam nici măcar ideea de aripă pe vremea lor
le treceam cu talpa și apoi cu genunchii
josul lor mă înghițea lacom
nu știa nimeni unde sunt și dacă-mi ajunge aerul
la ce bun atâta știință când timpanul e proiectat către sine
și poate nici atunci
am aruncat totul în magazia de rebuturi
inclusiv singurătatea care-și lua tatuaje de sânge
am vidat totul
să nu mai văd
să nu mai simt
să nu mai aud
din fluturi am cules zborul și l-am așezat pe inimă
acum pășesc altfel
eu n-am treizeci și ceva de ani
eu am treizeci și ceva de dumnezei
colecționez
CSL
vocile care nu se aud
curg în eterul difuz
ca niște copii ai aerului
legați la ochi
în căutarea jocului acela nebun de sub soare
într-adevăr locuim într-un timp neîncăpător
care ne strânge cu haina lui până la refuz
dintr-o colivie într-alta ne ducem inima
și seninul e doar un vis pictat cu nori
vocile sunt ca și ochii se uită timbrul lor
rămâne doar imaginea îndosariată
aruncată într-un album cu a fost odată
printre degetele minții mai curg imagini galbene
și mă înfășor cu amintirile așa rupte
sap o oază de liniște și las haosul să mă înconjoare
am pereții tapetați cu ideea de tine și mă legăn
când spre tine când înapoi
mi-ar fi plăcut să-ți pot spune mai multe
dar dintre toate cuvintele n-am găsit niciunul potrivit
ce zici tăcerea nu ajunge până la tine acolo
când vocile tac se aud sufletele dansând
ele n-au nevoie de vorbe...
trec oameni prin noi
cu tot alaiul de clipe
le umplem cu noi insuficient și sigur
e trafic intens de umbre pe calea sufletului
prioritate au visurile care respiră artificial
și adâncimea golului lăsat de-o iubire sfârșită
e sec totul în jur și uscăciunile își caută pădurea
să moară de tot
nu mai plouă cu fericire demult
fabrica de nori a intrat în colaps
efectul de seră se produce doar în zilele de cruce roșie
când evangheliile se mai citesc sub clopote
obscurul își înfige colții cariați până strivește
orice rază virgină
prea mulți oameni goi
fără ei înăuntru aleargă pe străzi
iar la întrebarea ”to be or not to be„
nu mai răspunde nimeni
fiindcă nu mai contează unde-s cheile
universul râde pe furiș de toată lucrarea omenească
și stelele ne mai fac cu ochiul din când în când
poate clatină cerul să plouă
legând pleoapă de pleoapă
geană de geană
ochi închis de ochi deschis
trecem prin zile și așteptăm
așteptăm...